Text: Dr. Daniela Popescu
Sindromul de burn-out reprezinta epuizarea mentală şi fizică prin implicarea exagerată şi de lungă durată. Apare fie prin supracompensarea (cum randamentul este scăzut, subiectul încearcă să crească timpul de lucru pt a realiza aceeaşi cantitate de muncă) , fie prin retragerea forţată/programată pe parcursul căreia medicul se gândeşte tot la problemele profesionale. Ambele sunt contraproductive, agravând uneori problema. Epuizarea sau „sindromul de burnout” reprezintă o combinaţie de „stare avansată de oboseală emoţională, depersonalizare şi reducere a sentimentului de realizare personală”.Acest sindrom poate apărea la persoanele care desfăşoară activităţi profesionale ce impun relaţionarea intensă cu oamenii.(după C. Maslach şi S. Jackson). Epuizarea se caracterizează printr-o apatie totală şi incapacitate de mobilizare a resurselor interioare, pentru a răspunde exigenţelor exterioare.Unele persoane sunt mai mult supuse riscului de „burnout” decât altele, spre exemplu cele care, animate de un mare ideal de performanţă şi de reuşită, cele care se supraestimează datorită realizărilor profesionale, cele care nu au altă sursă de satisfacţie decât lucrul în sine sau cele care se îndepărtează de alte sfere ale vieţii înconjurătoare, refugiindu-se în muncă.
De asemenea, exista şi o faza care precede burn-out caracterizată prin nemulţumire difuză, oboseală cronică, sentiment de disconfort, insomnie, cinism, scheme negative de gândire, predispoziţie la conflicte şi accidente, denumita rust-out.
Istoric:
In 1974, H. Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura şi epuizarea energiei, fortelor şi a resurselor care determina o scadere a întregului potential de actiune al individului. Sindromul este indus de stresul cronic în profesiil, care presupun implicare directa în ajutorarea semenilor (sectorul social). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul dintre ideal (ceea ce asteapta de la profesie) si real.
Sindromul burnout – este cel mai înalt nivel de stres determinat de munca şi se caracterizeaza prin epuizare fizică şi emotională.
O prezentare mai tehnică a sindromului burnout a fost făcută de Maslach şi Jackson (1986): „un sindrom ce are 3 dimensiuni: a) depersonalizarea – persoana se distantează de ceilalti, pe care începe sa-i vada impersonal; b) reducerea realizarilor personale; c) epuizare emotională – persoana se simte golită de resurse emotionale personale şi devine foarte vulnerabilă la stresori. Starea de burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional şi adesea este însotită de depresie.
Instrumentul de evaluare al acestui sindrom este Maslach Burn-Out Inventory cu 4 scale: epuizare emoţională, realizare profesională, depersonalizare, implicare.
Agentia Europeana pentru Securitatea şi Sanatatea Muncii estimeaza că o treime dintre medici sufera de burnout, iar 10% dintre ei ajung să aibă deteriorari grave ale stării de sănătate, cum ar fi depresia severă sau alte tulburari psihiatrice, boli degenerative, abuzul de alcool sau droguri. Cei mai afectaţi sunt cei cu tip comportamental A şi hiperperseverenţii.Poate fi considerat prognostic bun dacă este recunoscut şi tratat, ajungându-se la un timp mediu de vindecare de aproximativ 7 luni.
Un studiu efectuat in US, a încercat să arate dacă există o legatura între gradul de stress al medicilor şi randamentul muncii acestora. S-a plecat de la ideea ca in US si UK erorile medicale sunt destul de des întalnite.
Studiul a inclus 123 de medici pediatri, rezidenţi sau specialişti. Pe toată durata studiului medicii au fost supravegheaţi şi s-a constatat că 20% dintre medici suferă de depresii, iar aproape 3/4 (74%) suferă de sindrom burnout. Pe toată durata studiului s-au facut 45 de prescriptii medicale eronate.
Concluzia a fost că sănătatea mentală a medicilor este mai importantă pentru sănătatea pacienţilor decât se credea până acum. În US acest studiu a arătat necesitatea reducerii orelor de lucru pentru medici (un factor foarte important în aparitia stresului fiind lipsa de timp liber). De asemenea, în urma studiului, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru medici este considerată o prioritate.
Stresul nu afectează chiar toţi medicii. În acelaşi mediu, unii profesionisti vor experimenta un nivel maximum de stres, în timp ce alţii se vor adapta mai uşor. Cei predispuşi la stres sunt cei care au anumite caracteristici, precum: idealism, supraangajare în profesie, dorinţa de a performa, nevoia crescută de aprobare din partea celorlalţi, vulnerabilitatea în faţa excesului de cereri, altfel spus, neputinţa de a le refuza, sentimentul de vină faţă de îndeplinirea propriilor nevoi, nerabdare şi grabă.
Mulţi medici suferă de „fantezia salvării”, adică fac tot felul de lucruri pentru pacienţi, îşi asumă majoritatea responsabilitaţilor în privinţa însanatoşirii lor. Vor cu orice preţ să schimbe comportamentul pacientului, să-l vindece sau să-l salveze. Pentru ei este de neacceptat ideea că uneori chiar nu pot vindeca pacientul.
Atitudinea potrivită din partea medicului ar trebui să urmărească acţiuni de colaborare, empatie şi încurajare mai degrabă, decât să urmăreasca rezultatele. Numai aşa relatia medic-pacient poate fi echilibrată, iar implicarea este reciprocă.
„Lupta” declarării celei mai stresante profesii poate fi castigata de medicii de familie, confruntă cu cele mai multe tipuri de stresori cronici.
Putem, chiar, cuantifica caţiva facori de risc ce ar putea duce la acest sindrom:
- Abundenţa consultaţiilor, fie ele programate sau nu, pre-scriere de reţete, concedii medicale, programul de evaluare a starii de sănătate, anumite servicii, precum şi programul informatizat de raportare către CASAOPSNAJ şi minister.
- Stresul profesional nu se incheie dupa 8 sau 10 ore de munca. Medicul de familie trebuie să fie la dispozitia pacienţilor săi mereu, să acorde consultaţii de urgentă chiar şi la domiciliul acestora şi niciodata nu ştie ce caz va urma. Nu poate stabili o rutina atăta timp cât bolile pacieţilor lui sunt diverse: de la o banală răceală, la afecţiuni cardiace, la boli psihice sau cancer. Iar medicul de familie este în linia întai. El trebuie sa puna un prim diagnostic şi să îndrume, dacă e cazul, pacientul catre specialistul potrivit.
- Se ajunge ca linia între viaţa profesională şi cea personală a medicului de familie să fie extrem de fină. Or, acest fapt este un puternic declansator al stării de stres.
- Pe langă solicitarile pacienţilor, medicii de familie trebuie să facă faţa şi sarcinilor administrative, care nu sunt de neglijat. Astfel, ajung la stres cronic.
- Medicul de familie asistă la dramatismul evolutiei bolii.
Cum putem trata?
Pentru acest sindrom există nişte abordari terapeutice, pe baza unor terapii cognitive-comportamentale sau consiliere individuală. În terapia acestui sindrom pot fi implicaţi atât psihiatrii cât şi psihologii.
O metodă alternativă o reprezintă consilierea de grup, şi anume Grupurile Balint şi Ascona, adică psihoterapie comportamentală care împrumută şi elemente de psihanaliză (cele trei instanţe ale eului sine-eu-supraeu, cele trei niveluri inconştient-subconştient-conştient).
Grupuri mici formate din 8-13 persoane, participanţii aşezaţi în cerc se tutuiesc, există un lider din cadrul grupului (eventual prin rotaţie) care coordonează discuţiile şi încearcă să le menţină la subiect. Participanţii se prezintă pe rând, una sau mai multe persoane pot anunţa că doresc să prezinte un caz. Timpul acordat şedinţei (60-90 minute) se împarte în trei : prezentarea cazului, întrebări pentru prezentator şi discuţii de tip brainstorming şi evaluarea finală. Nu se discută despre diagnostic pozitiv şi diferenţial ci se pune accentul pe relaţia interpersonală medic-pacient (prin prisma conceptelor psihanalitice : rezistenţă, transfer, contratransfer).
In grupurile Ascona, elementul suplimentar faţă de Balint este aducerea pacientului la şedinţa de grup şi discutarea de faţă cu el a problemelor puse de caz.
Pentru a putea conchide la finalul acestui articol propunem câteva strategii de intervenţie, pentru sindromul de burn-out al medicului de familie:
I Conştientizarea problemei:
− consiliere psihologică în vederea acceptării realităţii;
− creşterea suportului social prin discuţii de grup;
− consiliere în vederea acceptării status – rolului.
II Asumarea responsabilităţii:
− introducerea unor pauze în funcţie de specificul activităţii;
− încurajarea iniţiativei personale;
− completarea necesarului de personal medical mediu, necesitatea echipei medic de familie-asistenta
− educarea conducerii pentru un stil de muncă recompensator
III Claritate cognitivă:
– sistem eficient de programări pentru consultaţii
– numar de programari maxim plus o marja pentru urgente ( stabilirea de obiective realiste)
IV Dezvoltarea unor mecanisme de coping:
Învăţarea unor noi abilităţi şi deprinderi realiste în funcţie de:
− context şi situaţie;
− întărirea suportului social;
− comunicarea pe tipul de gândire pozitivă;
− crearea de cursuri;
− dotarea cabinetelor de medicina de familie, precum si gasirea unei solutii pentru mai mult spatiu de organizare in cabinet
− modificări în mediu (plante, aparat apa plată etc.);
Totusi amploarea acestui sindrom in Romania nu este cunoscuta, deoarece se minimalizeaza efectele acestuia, confundandu-se usor cu stresul vietii cotidiene si neluandu-se masuri concrete asupra individului (in cazul nostru medicul de familie) sau a factorilor de risc ce influenteaza producerea lui.
Bibliografie:
- Handbook of stres coping strategies, pag 92 (dupa Jackson, S.E.-1984)
- Derevenco, P., Anghel, I., Baban, A., Stresul in sanatate si boala: de la teorie la practică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992
- Onody, S., Sindromul Burnout, apariţia şi posibilitatile de soluţionare, în Revista pedagogică 5, 2001
- Sindromul de burn-out. Psiholog Mirela Turc, 2005
- Revista Medic.ro -Sindromul de”burn-out” al medicului 2006
- Anda Pacurar, Psihoterapeut formator Membru al Asociatiei pentru Psihologie si Psihoterapie Adleriana „Medicii de familie-de la stres la sindromul burnout”
