Dr. Dan Perețianu, Dr. Mara Carșote
Pentru a avea o societate “civilizată”, este nevoie de oameni deştepţi. Pentru a putea fi “deştept”, în sensul de a NU fi “cretin”, este nevoie de un creier normal dezvoltat. Dezvoltarea normală a creierului este puternic dependentă de prezenţa hormonilor tiroidieni în viaţa intrauterină.
Hormonii tiroidieni sunt esenţiali pentru dezvoltarea creierului unui făt, ce va deveni un om deştept în societate; adică NU un cretin. În lipsa tiroxinei intrafetale, organismul va deveni “cretin”.
Hormonul tiroidian, tiroxina, este constituit din 65% iod !! De aceea, pentru a forma tiroxină, organismul are nevoie de iod. În esenţă o “civilizaţie” este dependentă de iod şi de tiroidă.Precum spunea Parhon: “Fără tiroididă orice civilizaţie ar fi absentă” (Parhon, 1956). Aportul de iod ar trebui să fie de 150-200 mg pe zi (Gălăşanu, 1992).
Iodul ajunge în organism prin alimentaţie, în mod obişnuit (natural) prin apa care conţine iod. Iodul este prezent în cantitate suficientă în sol, dar el ajunge în apă numai dacă nu este legat de particulele existente în sol sau nu este legat de alte chimicale ce leagă iodul.
În mod natural, solul dealurilor şi podişurilor au proprietatea de a lega iodul mai mult decît alte soluri, astfel că aceste regiuni extinse de pe Terra NU posedă îndeajuns iod în apă. În aceste regiuni apare un fenomen de adaptare la lipsa de iod, şi anume tiroida creşte în volum pentru a creşte potenţiala captare a cantităţilor mici de iod. Fenomenul de creştere în volum a tiroidei a fost denumit popular: guşă. Dacă tiroida creşte în volum, termenul corect medical este tiromegalie, prin analogie cu hepatomegalie, adenomegalie, nefromegalie etc.
Unii au denumit fenomenul de creştere a tiroidei în zone localizate cu lipsă de iod “guşă endemică”. Medicina a adoptat în secolul 19 un termen latin pentru creşterea neomogenă şi tumorală a unui organ, şi anume: struma. Dat fiind faptul că “struma” este prezentă şi în alte organe, şi are şi cauze infecţioase (ex., tbc), şi dat fiind faptul că există un rîu în Grecia şi Bulgaria cu acest nume, în regiuni puternic dezvoltate pentru turism, s-a renunţat la această terminologie.
Parhon şi Milcu au arătat că fenomenul clinic nu este localizat numai la tiroidă, mai ales atunci cînd apar cazuri de “cretinism” endemic, şi au denumit fenomenul “distrofie endemică tireopată” (DET) (pentru detalii, vezi Milcu, 1992). De aceea, în anii 50’ ai secolului trecut a început un program de eradicare a DET, prin iodarea sării pentru regiunile “endemice” şi administrarea de tablete de (iodură de potasiu) KI la gravide şi la copii de şcoală generală.
Mai de curînd, prin folosirea masivă a îngrăşămintele chimice (nitraţi), iodul de la cîmpie a devenit şi el legat, astfel că şi aceste regiuni au devenit deficitare de iod în apă. Astfel că şi regiunile “ne-endemice” au devenit deficitare în iod.
Ca urmare, la nivel mondial (OMS), s-a decis iodarea sării pentru toată populaţia din regiunile cu deficit de iod, fapt ce a fost preluat şi de România, în 1995. Prin HGR nr. 779/1995, modificată ulterior prin HGR 568/2002 şi HGR 1904/2006, consumul de sare iodată se instituie în toată ţara, nu numai în regiunile “endemice” (devenite ulterior 30 de judeţe) stabilite de HCM 1.056/1962.
Frica de reacţii adverse – absurdităţi şi irealităţi
După apariţia obligativităţii vînzării şi evident, consumului) numai de sare iodată, au apărut reacţii extrem de agresive şi nefondate la adresa iodului din sare.
S-a afirmat că prin iodarea sării creşte riscul de cancer tirodian. Nimic mai fals, dimpotrivă. În zonele “guşogene”, cancerul tiroidian era regula. Acum a dispărut. Creşterea prevalenţei cancerului tiroidian înregistrată începînd cu 1986 NU are legătură nici cu evenimentul de la Cedrnobîl, ci cu apariţia în medicină a ecografelor, care descoperă noduli tiroidieni “canceroşi”, care de obicei NU evoluează (Ian Hay, 2012). În plus, unii pun pe seama iodului apariţia a tot feluri de cancere fără legătură cu iodul: plămîni (care ţine de fumat), colon (care ţine de alimentaţie) ş.a.
S-a afirmat că iodarea sării produce hipertiroidism indus de iod. Nimic mai fals. S-a arătat încă din 1950 că NU a crescut incidenţa hipertiroidismului în regiunile “endemice” supuse programului de “eradicare’ din anii ’50 (vezi Milcu).
S-a afirmat că prin sarea iodată creşte incidenţa tiroiditei autoimune Hashimoto. Ori, se ştie clar că incidenţa acestei boli a crescut prin creşterea descoperirii bolii la normotiroidieni care efectuază, acum, gratis, anticorpii antitiroperoxidază ! Odată cu introducerea analizei ATPO în mod uzula, cu efectuarea în mod uzula de ecografii tiroidiene, se ştie acum că tiroidita Hashimoto se manifestă cu NORMOTIROIDISM, în proporţie de 50% (Poiană, 2014), şi că hipotiroidismul descris de Hashimoto în 1910.
Se aduce ca argument contrar folosirii sării iodate, faptul că Guvernul afirmă că “sîntem o ţară de hipotiroidieni”. Greşit. Specialiştii afirmă că sîntem o ţară cu deficit de iod în apă, ceea ce este altceva. Se confundă tiromegalia, cretinismul endemic cu hipotiroidismul !
Mai există unii (ex. cristelageorgescu.ro) care citează cărţi medicale celebre cum că ar afirma că iodul produce hipotiroidism la gravidă şi făt. Ori, este exact invers ! Lipsa de iod la gravide produce hipotiroidism congenital la copii !!
Se mai aduce ca argument contrar faptul că mezelurile au sare iodată. Ori, se ştie că exact mezelurile sînt exceptate de la preparare cu sare iodată (vezi HGR). Nu din motive medicale, ci organoleptice: iodul colorează mezelurile în vineţiu, părînd că sînt compromise alimentar.
Un alt element folosit ca argument contra sării iodate ar fi că iodul se acumulează în organism. Nimic mai fals; excesul de iod se elimină preferenţial prin urină iar timpul lui de înjumătăţire este extrm de rapid: 8 ore (Gălăşanu, 1992).
Unii folosesc termeni medicali şi biologi pentru a explica reacţiile adverse ale iodului la cei care consumă sare iodată, dînd exemplu efectul Wolf-Chaikoff. Acest efect înseamnă blocarea eliberării de hormoni tiroidieni post aport imens de iod. Fenomenul este folosit terapeutic, şi NU în viaţa de zi cu zi, atunci cînd se administrează soluţie Lugol în vederea operării unei tidoide extrem de sîngerînde !
Se mai afirmă în necunoştiinţă de cauză că sarea iodată (iodul) face rău bolnavilor hipotiroidieni şi hipertiroidieni ! Nimic mai fals. Bolnavii hipotiroidieni NU reuşesc să captezxe iodul, fie prin insuficenţă funcţională fie prin lipsă de tiroidă. Ei primesc iodul funcţional sub formă de levotiroxină. Bolnavii hipertiroidieni sînt trataţi fie cu excizia chirugicală a tiroidei, fie radioizotopică sau, cel mai des prin antitiroidien de sinteză. Ori, se ştie că acestea blochează exact captarea de iod de către tireocite.
În plus, se ştie că bolnavii de hipertiroidism NU fac cancer (Pereţianu, 1992) !
Pentru a părea mai credibili, anti-iodiştii încearcă să convingă oamenii că sarea de salină este mai proastă decît sarea de mare, considerată ca cea mai bună. Ori, sarea de mare conţine cantităţi mari de iod: 0,05 vs 0,04 ppm în sol, cea ce însemnă cu 20% mai mult ! !
În plus, animalele din mare conţin mult mai mult iod decît animalele domestice sau terestre (http://www.healthaliciousness.com/articles/natural-foods-high-in-iodine.php). Aceeaşi autori care sînt impotriva sării iodate ne sfătuiesc să mîncăm “japonezeşte”, adică animale marine, pentru a nu face cancer şi a trăi mai mult (vezi speranţa de viaţă crescută din Japonia şi Singapore). Iată cum de fapt, iodul păzeşte de cancer !
Cel mai atrăgător argument pentru a folosii sarea iodată – locul naşterii laureaţilor Premiilor Nobel
Un argument inedit despre necesitatea de a mînca sare iodată estre legat de locul naşterii laureaţilor Premiilor Nobel. O astfel de analiză arată că aceştia s-au născut predominent în regiuni marine şi oceanice. Ori, se ştie că mare conţine, pe lîngă banalul NaCl (banala sare) şi Na I (“sare iodată”).
Introducere
Pe 29 ianuarie 2015, am afirmat (DP) într-o emisiune televizată (6TV, Bursa de sănătate) că iodul este necesar pentru ca dezvoltarea creierului să fie adecvată. Atunci am adus ca argument faptul că mai mulţi laureaţi ai Premiului Nobel (ce presupune că acele personalităţi sînt unele din cele mai deştepte de pe planetă) sînt originari (s-au născut) în localităţi de la malul mării, acolo unde există aerosoli marini cu concentraţie mare de iod. Ulterior, unii colegi au afirmat că am prezentat o “exagerare”.
De aceea, acest mic studiu: de a arăta că mai mulţi laureaţi ai Premiilor Nobel s-au născut în zone marie sau oceanice, sau în regiuni apropiate de acestea, cu climă marină sau oceanică.
Material şi metodă
Am consultat dicţionarele specifice pentru a înregistra locul naşterii laureaţilor Premiilor Nobel.
Am stabilit ca limită a “climei” marine şi/sau oceanice distanţa de maxim 150 km de la coastă într-o regiune de cîmpie (de exemplu, distanţa de la Dieppe la Paris – 147 km, sau de la Berlin la Stettin (Szczecin) – 127 Km) şi de 40 km într-o regiune muntoasă (precum Portugalia, Bicho, 2011), chiar dacă aceasta limită poate fi considerată mai mare, pînă la 300 Km Stewart, TAMU, 2009).
Pentru a putea afirma că un număr procentual (x% din laureaţii Premiilor Nobel provin din zone marine) este mai mare ca altul (y% din laureaţi provin din alte zone, nemarine), este necesar a face o analiză statistică comparativă bazată pe testul Fisher, z. Pentru aceasta trebuie precizată proporţia de locuitori din zonele considerate “marine” faţă de restul locuitorilor de pe Planetă. În acest sens, se afirmă (Stewart, TAMU, 2009) că 38% din populaţia lumii trăieşte într-o zonă de 100 Km de coastă şi că 44% din populaţia globului trăieşte în limita a 150 km de coastă, limită aleasă de noi pentru analiza de mai jos.
Rezultate
Un total de 861 de personalităţi au primit Premiul Nobel. Cei care au primit premiul de mai multe ori, nu au mai fost număraţi din punct de vedere al locului de naştere. Nu au fost înregistraţi membrii unor organisme internaţionale care au primit Premiul (precum Amnesty International, Médecin sans frontiere, ş.a).
