Lui Jean i-a ieşit un coş în frunte. Faptul n-ar trebui să suscite cine ştie ce interes. În definitiv, în ultimele decenii, pe fruntea patriei noastre au apărut mii de coşuri. Ţara noastră e mare, iar Jean e doar o părticică mică a ei. Ţara noastră vine din vremea lui Burebista (când, apropo, existau câteva coşuri de nuiele, aduse de greci), iar Jean a venit pe lume abia acum paişpe ani şi păşeşte triumfal prin pubertate. Ca noi toţi, de altfel.
Coşul lui Jean pare un coş ca oricare altul. A doua zi însă, lângă primul coş mai apare unul. Nu iese cu spirt, nu se lasă stors, e imun la alifii și la dezinfectanți știm noi de care. Colac peste pupăză, a treia zi, ţuşti, al treilea coş. În afară de Jean, toată lumea este indiferentă, ca la anunţul numirii unui nou ministru la Sănătate. Nimeni nu tresare, nu clipeşte, nu se miră. O nouă zi, un nou coş.
Curând însă, oamenii bagă de seamă că spuzeala de pe fruntea lui Jean alcătuieşte litere, cuvinte, o propoziţie. De-abia acum fenomenul devine interesant, desigur pentru ştiutorii de carte. Ce scrie? Fleacuri: “Îmi trebuie bani pentru şcoală”. Se-adună lumea, televiziunile, poliţia, pompierii. Vine o comisie de savanţi care confirmă că pe fruntea lui Jean scrie ceva coerent şi încearcă, timp de o jumătate de ceas, să şteargă textul cu o perie de sârmă.
“Ce i-aţi dat, doamnă, copilului să mănânce?”, o întreabă şeful comisiei pe mama speriată. Că veni vorba, la noi în ţară e o regulă: când te întreabă ceva o comisie trebuie să răspunzi, altfel râde lumea de tine. “Supă i-am dat”, zice mama. “Aha. Şi ieri?” “Supă”. “Aha. Dar alaltăieri?” “Nişte supă”.
Asta e, fenomenul e fenomen. Într-o săptămână, pe fruntea lui Jean, “Îmi trebuie bani pentru şcoală” se schimbă în “Vreau bani pentru medicamente”. Televiziuni, pompieri, comisie. “Tot supă?” “Tot”. “Şi ieri, doamnă?” “Supă”. Savanţii dau din umeri. Tot ce pot face este să aducă o perie de sârmă mai mare, în timp ce pompierii desfăşoară furtunul. Jean fuge înspăimântat să-şi ascundă într-un gang coşurile ştiutoare de carte și pretențioase.
În zilele ce urmează îi apar pe frunte, la rând, “Vreau bani pentru mâncare”, “Vreau bani pentru haine” şi “De unde luăm bani pentru căldură, la iarnă?” Mama lui Jean e cam nervoasă. Doctorii o liniştesc. “Nu-s decât problemele vârstei, doamnă. Hormonii. O să crească, o să devină un cetățean matur şi-o să-i treacă…”
